Stanford Report, 14 iunie 2005

Trebuie să găsiţi ceea ce iubiţi

Acesta este textul discursului lui Steve Jobs, şeful de la Apple Computer şi Pixar Animation studio, cu ocazia oferirii diplomelor, care s-a celebrat în data de 12 iunie 2005.

Mă simt onorat să fiu cu voi astăzi aici, cu aceasta ocazie a obţinerii diplomelor într-una dintre cele mai bune universităţi din lume. Eu nu am obţinut niciodată o diplomă. Ca să fiu sincer, acum sunt cel mai aproape de o diplomă. Astăzi aş vrea să vă povestesc trei istorii care îmi aparţin. Atâta tot. Nimic particular. Doar trei poveşti.

1. În prima poveste este vorba despre a uni punctele.

Am încetat să frecventez colegiul Reed College după primele 6 luni, însă am mai rămas prin preajmă vreo alte 18 luni înainte de a-l abandona definitiv. De ce am făcut astfel?

Totul a început înainte de a mă naşte. Mama mea biologică era o tânără studentă necăsătorită care a decis să mă dea spre adopţie. Simţea în inima sa că eu trebuia să fiu adoptat de cineva cu studii superioare, astfel că fusese pregătită adopţia mea, la naştere, pentru un avocat şi soţia acestuia.

Doar când am văzut lumina aceştia au decis în ultimul moment că îşi doresc o fetiţă. Deci părinţii mei, care erau pe lista de aşteptare, au fost sunaţi în toiul nopţii de o voce care le cerea: “Avem un copil nedorit, îl vreţi?” Ei au spus: “Sigur”. Mama mea biologică a descoperit apoi că mama mea nu avea studii superioare şi că tatăl meu nu terminase nici măcar liceul. Refuză să semneze documentele pentru adopţie. Acceptă, ezitând, doar după câteva luni când părinţii mei au promis că într-o zi mă vor trimite la universitate.

17 ani mai târziu mergeam la Universitate. Dar în mod ingenuos am ales o instituţie universitară scumpă ca cea de la Stanford, şi toate economiile părinţilor mei muncitori au fost cheltuite pentru taxe. După şase luni eu nu reuşeam să văd ce rost are totul. Nu aveam nici o idee despre ceea ce vroiam să fac în viaţă şi nici un indiciu despre cum ar fi putut să mă ajute universitatea să înţeleg acest aspect. Astfel am cheltuit toţi banii pe care părinţii mei îi adunaseră în întreaga lor viaţă de muncă. Am decis să nu urmez planul studiilor obligatorii, încrezându-mă în faptul că totul se va aranja. Eram foarte speriat de acea decizie, dar cum se va vedea mai târziu, a fost una din cele mai bune decizii pe care le-am luat în viaţa mea. În momentul în care am alese planul de studiu personalizat aveam posibilitatea să ignor lecţiile care nu mă interesau şi să le aleg pe acelea care mi se păreau interesante.

Nu era deloc romantic. Nu aveam dormitor, astfel că dormeam pe pardoseala din camera prietenilor mei. Restituiam sticlele goale de coca-cola pentru 5 cenţi, îmi cumpăram de mâncare şi făceam mai mult de 10 km pe jos până în oraş, în fiecare duminică noapte, pentru a putea mânca o dată pe saptămână la templul Hare Krishna. Ce fain! Toate cele de care mă împiedicam, urmându-mi în mod simplu curiozitatea şi intuiţia se dovediră mai târziu a fi de o valoare inestimabilă.

De exemplu:

Colegiul Reed College oferea în acel timp cursul de caligrafie care era probabil cel mai bun din ţară. În tot campusul universitar, fiecare anunţ, fiecare etichetă, de pe fiecare cutie, erau scrise minunat de mână. Am decis să urmez lecţiile de caligrafie. Am învăţat diferenţa dintre diferitele tipuri de caractere. Am învăţat şi importanţa variaţiei spaţiului între combinaţii diverse de caractere. Mă învăţară care elemente fac din tipografie, adevărata tipografie. Era fascinant: era vorba de istorie, frumuseţe şi artă pe care ştiinţa nu reuşea să le surprindă.

Nimic din toate acestea nu aveau nici o speranţă în a-şi găsi vreo aplicaţie în viaţa mea. Însă 10 ani mai târziu, atunci când proiectam primul computer Macintosh, totul îmi deveni foarte util. Şi îl puseserăm în întregime în Mac. Era primul computer care se îngrijea de tipografie. Dacă nu aş fi ales acel curs, la colegiu, Mac-ul nu ar fi avut niciodată fonturi proporţionale şi de lărgime fixă. Şi cum Windows a copiat aceste lucruri la Mac, este foarte probabil ca nici un computer să nu fi avut aceste fonturi. Dacă nu aş fi ales să întrerup planul de studii obligatoriu atunci nu aş fi ales acel curs de caligrafie iar pc-urile nu ar fi putut să aibă modul de scriere superb pe care îl au astăzi. Clar că era imposibil să uneşti punctele privind înspre viior în timp ce eram la colegiu şi să înţeleg în ce mod s-ar fi concretizat. Dar realizarea era foarte clară, privind înapoi, zece ani după aceea.

Vi-o repet, nu poţi să uneşti punctele privind spre viitor, le poti lega într-un plan, doar dacă priveşti în trecut. Deci trebuie să aveţi încredere în faptul că punctele se vor uni, într-un oarecare mod, în viitorul vostru. Trebuie să credeţi în ceva – intuiţia voastră, destinul, viaţa, karma, orice ar fi. Această abordare nu m-a dezamăgit niciodată şi a însemnat totul în viaţa mea.

2. A doua poveste vorbeşte despre dragoste şi pierdere.

Am fost norocos – am descoperit foarte devreme ceea ce îmi plăcea să fac. Woz şi cu mine am fondat Apple în garajul părinţilor mei pe când aveam douăzeci de ani. Lucram mult, iar în 10 ani Apple crescu de la doi oameni câţi eram în acel garaj la o firma de 2 miliarde de dolari cu un număr de angajaţi mai mare de 4.000.

Abia creasem cel mai bun produs al nostru - Macintosh – cu un an înainte, iar eu împlinisem de puţin timp vârsta de 30 de ani. Şi am fost concediat. Cum poţi să fi concediat din compania pe care ai creat-o? Ei, Apple începea să se extindă şi noi am angajat pe cineva despre care credeam că era foarte capabil să gestioneze firma împreună cu mine, iar în primul an lucrurile mergeau bine.

Însă viziunea noastră despre viitor începu să fie diferită şi am decis să încetăm a mai lucra împreună. Atunci când se produse aceasta ruptură directorii noştri au decis să stea de partea acestuia. Astfel, la treizeci de ani, eram liber. Şi foarte public. Centru vieţii mele de adult era complet deplasat, dispărut, a fost devastator.

Nu aveam nici cea mai mică ideea de ce puteam să fac în următoarele câteva luni. Simţeam că am dezamăgit generaţia precedentă de întreprinzători din cauza faptului că am renunţat. L-am întâlnit pe David Packard şi pe Bob Noyce pentru a încerca să mă scuz pentru că am stricat totul într-un mod aşa de dur. A fost un faliment public, mă gândeam chiar să plec. Însă ceva, în mod lent, devenea lumină în mine. Îmi plăcea încă ceea ce am realizat. Neaşteptata şi surprinzătoare schimbare de la Apple nu modificase ceea ce simţeam, nici măcar un pic. Fusesem refuzat, însă eram încă îndrăgostit. Deci am decis să reîncep.

În acel timp nu mi-am dat seama, dar concedierea mea de la Apple fusese lucrul cel mai bun care mi se putea întâmpla. Greutatea succesului fusese înnlocuită de iluminarea de a fi un începător încă o dată, având mult mai puţină siguranţă asupra tuturor lucrurilor. Acest lucru mă eliberă şi îmi permise să încep una dintre perioadele cele mai creative din viaţa mea.

În timpul următorilor cinci ani, am pus bazele unei societăţi cu numele de NeXT, o alta cu numele de Pixar, şi m-am îndrăgostit de o femeie minunată care apoi va deveni soţia mea.

Pixar reuşea să creeze primul film animat pe computer din istorie, Toy Story, iar acum este studioul de animaţie cel mai faimos din lume. Apple, printr-o mişcare importantă, cumpără NeXT, eu m-am întors la Apple, iar tehnologia pe care o dezvoltasem cu firma NeXT este astăzi inima actualei renaşteri la Apple. Laurene şi cu mine avem o familie minunată.

Sunt foarte sigur că nimic din toate acestea nu s-ar fi întâmplat dacă nu aş fi fost concediat de la Apple. A fost o lovitură dură, însă era lucrul de care aveam nevoie. Uneori viaţa îţi dă o lovitură grea. Nu vă pierdeţi credinţa. Sunt convins că unicul lucru care mi-a permis să continui a fost dragostea pe care o aveam pentru ceea ce făceam. Trebuie să găsiţi ceea ce iubiţi. Iar acest lucru este adevărat atât în ceea ce priveşte munca cât şi pentru cei pe care îi iubiţi. Munca va umple o mare parte din viaţa voastră şi unicul mod de a fi cu adevărat mulţumiţi este acela de a face ceea ce credeţi că este munca cea mai bună. Iar unicul mod de a face munca cea mai bună este acela de a iubi ceea ce faceţi. Dacă nu aţi găsit-o încă, continuaţi să o căutaţi. Nu vă opriţi. Şi aşa cum este orice chestiune de suflet, vă veţi da seama atunci când o veţi găsi. Şi cum se întâmpă în raporturi, va fi tot mai bine pe măsură ce anii trec. Deci, continuaţi să o căutaţi până ce o veţi găsi. Nu vă opriţi.

3. A treia poveste vorbeşte despre moarte.

Când aveam vârsta de 17 ani, am citit un text care spunea mai mult sau mai puţin aşa: “dacă trăieşti fiecare zi ca şi cum ar fi ultima, mai devreme sau mai târziu o să fie cu adevărat aşa”. Am rămas impresionat, şi de atunci, în ultimii 33 de ani, m-am uitat în oglindă în fiecare dimineaţă şi m-am întrebat: ”dacă astăzi ar fi ultima zi din viaţa mea, aş vrea cu adevărat să fac ceea ce mă pregătesc să fac astăzi?” Şi de fiecare dată când răspunsul a fost “Nu” pentru prea multe zile la rând ştiam că trebuie să schimb ceva.

Amintirea faptului că voi muri în curând este instrumentul cel mai important care mi-a permis să fac alegerile cele mai mari în viaţa mea. Pentru că practic totul – toate aşteptările, orgoliul, teama de greşeli – toate aceste lucruri dispar pur şi simplu în faţa morţii, lăsându-ne cu ceea ce este cu adevărat important.

A ne aduce aminte că murim este modul cel mai bun pe care îl cunosc pentru a evita capcana de a ne gândi că avem ceva de pierdut. Sunteţi deja nuzi. Nu există nici un motiv pentru a nu vă urma inima.

Cu un an în urmă am fost diagnosticat cu cancer. Am făcut un examen TAC la 7:30 dimineaţa care arăta clar o tumoare la pancreasul meu. Nici măcar nu ştiam ce era un pancreas. Doctorii mi-au spus că era vorba cu siguranţă de un tip de cancer incurabil, şi că aş mai fi avut de trăit cel mult 6 luni. Doctorul meu mă sfătui să merg acasă şi să-mi rezolv problemele, care este mesajul codat al doctorilor pentru a te pregăti de moarte. Înseamnă că trebuie să încerci în puţine luni să le spui copiilor tăi ceea ce vroiai să le spui în următorii zece ani. Înseamnă că trebuie să te asiguri că fiecare lucru este la locul lui astfel încât să fie cât mai uşor pentru familia ta. Înseamnă că trebuie să spui adio.

Am trăit cu gândul la acel diagnostic toată ziua. Mai târziu, după-amiază, mi s-a făcut o biopsie. Mi-au introdus un endoscop pe gât care a trecut prin stomac până în intestin. Au introdus un ac în pancreasul meu şi mi-au extras câteva celule din tumoare. Eram sub sedative, dar soţia mea, care era acolo, mi-a spus că atunci când au analizat celulele la microscop doctorii au început să plângă pentru că au descoperit că era vorba de o formă foarte rară de cancer pancreatic care poate fi tratat prin chirurgie. Am fost operat. Acum sunt bine.

A fost experienţa mea cea mai apropiată de moarte şi sper să rămână aşa pentru câteva decenii încă. Depăşind-o pot să vă spun în final cu mai multă siguranţă decât atunci când moartea era doar un concept util dar pur intelectual:

Nimeni nu vrea să moară. Nici măcar cine vrea să meargă în paradis nu vrea să moară pentru a ajunge acolo. Şi în ciuda a toate, moartea este destinaţia pe care o împărtăşim. Nimeni nu a scăpat vreodată. Şi aşa ar trebui să fie pentru că Moartea este probabil unica, cea mai bună invenţie a Vieţii. Este agentul de schimb al Vieţii. Elimină vechiul pentru a face spaţiu noului. Chiar acum noul sunteţi voi, însă într-o zi nu foarte departe de cea de astăzi, veţi deveni puţin câte puţin bătrânul care trebuie eliminat. Îmi pare rău că este aşa de dramatic, însă acesta este adevărul.

Timpul vostrul este limitat, deci nu-l risipiţi trăind viaţa altcuiva. Nu vă lăsaţi înnlănţuiţi de dogme – ceea ce înseamnă a trăi urmând rezultatele gândirii altora. Nu lăsaţi ca zgomotul opiniilor altora să înece vocea vostră interioară. Şi, lucrul cel mai important, să aveţi curajul să vă urmaţi inima şi intuiţia voastre. Acestea ştiu deja ce vreţi să deveniţi voi cu adevărat. Întreg restul este secundar.

Când eram tânar, era o publicaţie incredibilă care se numea Catalogul Întregului Pământ, care era una dintre bibliile generaţiei mele. A fost creată de un tip pe nume Stewart Brand nu departe de aici, în Menlo Park, şi îi dădu viaţă prin atingerea sa poetică. Vorbim de anii ’60 spre sfârşit, înainte de apariţia computerului şi a desktop publishing, deci era făcută în întregime la maşina de scris, cu ajutorul foarfecelor şi a aparatelor Polaroid. Era un fel de Google de hârtie, cu 35 de ani înainte de apariţia Googel: era idealistic, şi plin de informaţii utile şi instrumente preţioase.

Stewart şi grupul său publicară multe numere al Marelui Catalog Mondial până la ultima ediţie. Eram pe la mijlocul anilor ’70 iar eu aveam vârsta voastră. Pe coperta din spate a ultimului numar era fotografia unei străzi de ţară la răsărit, acel tip de stradă pe care te-ai putea opri să faci autostopul dacă aţi avea spirit de aventură. Dedesupt erau aceste cuvinte: “Fiţi înfometaţi, fiţi nebuni”. Acesta era mesajul de adio. A rămâne înfometat. Mi-am urat-o totdeauna. Iar acum, celor care primiţi diplomele, vi-o urez şi vouă.

Fiţi înfometaţi, fiţi nebuni.

Mulţumesc.