3 iunie 2006 - Intalnirea lui Benedict al XVI-lea cu Miscarile Ecleziale si noile comunitati

Interventia in Piata Sfantul Petru a lui don Julian Carron

“Protagonistul istoriei este cersetorul. Cristos cersetor al inimii omului si inima omului cersetoare a lui Cristos.”

Cu aceste cuvinte don Giussani termina, in urma cu 8 ani de zile interventia sa tocmai aici, in aceasta Piata Sfantul Petru ingenuncheat in fata lui Ioan Paul al II-lea. Noi astazi ne intoarcem asemeni unor cersetori, chiar si mai dornici de Cristos. Uimiti de cum Cristos a continuat sa cerseasca inima noastra. Si noi putem sa spunem asemeni multor altor martiri ai Apocalipsei, dupa ce au vazut victoria sa: “Mari si minunate sunt operele tale Doamne Dumnezeule atotputernic!”

Care sunt operele care ne fac sa cantam? Invierea lui Cristos care prin opera Spiritului Sfant ne-a cuprins in botez facandu-ne sa devenim ai “sai”. Victoria lui Cristos ne face sa tresaltam de Bucurie si de recunostinta cand vedem cum El, cuprinzand pe de-a-ntregul umanitatea noastra, o poarta catre o plinatate fara de asemanare, imbiandu-ne sa “nu mai traim pentru noi insine, ci pentru Cel care a murit si a inviat pentru noi”. In carne, in mijlocul problemelor vietii ne este dat harul de a trai aceasta noutate. “Cu toate ca traiesc in trup, traiesc in credinta Fiului lui Dumnezeu care m-a iubit si s-a dat pe sine pentru mine.”

Astfel am experimentat forta invierii sale. Aceasta este infrangerea nimicului care ameninta mereu pe fiecare om si care, de fiecare data, ne face sa ne indoim de existenta unui raspuns care corespunde exigentelor de adevar, de frumusete, de dreptate, de fericire a inimii sale, pentru ca nimic nu este in stare sa il fascineze total pentru mult timp pe om. Intr-adevar, fara invierea lui Cristos exista doar o alternativa: nimicul.

In Cristos inviat, insa, vedem victoria fiintei asupra nimicului si de aceea se retrezeste in noi unica speranta care nu dezamageste. Intalnirea cu carisma lui don Giussani in marea albie a Bisericii a facut ca Cristos sa ne devina mereu tot mai familiar, mai mult decat tatal nostru si decat mama noastra, intr-atat incat sa se nasca in noi intrebarea: “Dar cine esti tu Cristoase, care implinesti astfel inima nostra?”; dupa aceeasi metoda care i-a condus pe discipoli de la experienta intalnirii cu umanitatea lui Cristos la marea intrebare despre divinitatea sa. In acest mod, noi, botezati, ne-am identificat cu Cristos. Aceasta este fascinatia inatacabila a Crstinismului. El ne face sa participam la un eveniment care invaluie intreg eul nostru si ne recuprinde de fiecare data cand gresim, asa cum s-a intamplat pentru discipolii din Emaus, care spuneau miscati: “Nu ne ardea oare inima in piept in timp ce vorbea cu noi pe drum?”

Astfel, la lumina harurilor Spiritului, realitatea intreaga si toata viata marturisesc rezonabilitatea credintei in Cristos, destinul si mantuirea lumii.

“Cine nu se va teme de numele tau, cine nu te va glorifica o Doamne? Tu singur esti sfant!”

Enormitatea iubirii sale pentru binele operelor sale este cea care face ca recunoasterea Domnului sa fie usoara. Asa cum a fost pentru poporul lui Israel care in fata mainii puternice a lui Dumnezeu s-a temut de Domnul si a crezut in El. Este sufiecient ca libertatea noastra sa cedeze si, asa cum sanctitatea voastra ne-a amintit intr-un mod admirabil in enciclica sa, sa se lase angrenata de catre Cristos in dinamica daruirii sale pentru noi. Aceasta daruire ajunge in persoana lui Cristos la un realism nemaiauzit – cum ne-a spus – Dumnezeul intrupat devine o atractie atat de invingatoare incat ne atrage pe toti la sine. Omul care il intalneste il gaseste pe deplin corespunzator exigentei inimii incat nu ezita sa exclame in fata manifestarii frumusetii sfinteniei sale:

“Doamne, la cine vom merge? Tu ai cuvintele vietii vesnice!. Noi am crezut si recunoascut ca tu esti Sfantul lui Dumnezeu”.

Dar ca insusi Petru, de multe ori noi percepem intreaga drama a umanei libertati care, in loc sa se deschida increzatoare in recunoasterea uimita si recunoscatoare a Domnului prezent, se poate inchide in pretentia orgolioasa a propriei autonomii sau a propriului scepticism, pana la disperare in fata propriei neputinte sau a enormitatii raului.

Dar, asa cum Sanctitatea Sa ne-a reamintit tot in enciclica, sfintenia lui Dumnezeu se arata precum iubirea plina de pasiune pentru poporul sau, precum iubire care in acelasi timp iarta. Toata fragilitatea omului, tradarea sa, toate posibilitatile urate din istorie sunt traversate de acea intrebare pe care Cristos a adresat-o lui Petru in zorii acelei zile pe lac: “Ma iubesti tu?” Prin aceasta intrebare, simpla si definitorie, sfintenia unica a lui Dumnezeu revela in umanitatea lui Cristos profunzimea sa misterioasa si de neconceput. Dumnezeu este indurare. Intr-insa omul, fiecare dintre noi, este retrezit in adevarul dependentei sale originare, iar libertatea infloreste ca si adeziune umila si bucuroasa, plina de cerere: “Da Doamne, tu stii totul, tu stii ca te iubesc.” In acest da liber ... in fiecare circumstanta a vietii se reverbereaza si lucreaza gloria lui Dumnezeu. “Gloria Dei, vivens homo”. Gloria lui Dumnezeu este omul care traieste.

“Toate popoarele vor veni Doamne, in fata ta si se vor prosterna pentru ca judecatile tale drepte s-au aratat.”

Judecata Apocalipsei ne dezvaluie adevarul ultimei zile, cand toti vor veni si se vor prosterna in recunoasterea ca Isus este Domnul si Cristos va fi pentru totdeauna “totul in toti”. Aceasta judecata luminoasa nu este contrazisa de o lume care pare sa se indeparteze de Dumnezeu. Insa dramatica situatie in care traim face mai arzatoare intrebarea mistuitoare a lui Cristos:

“Dar Fiul Omului cand va veni, va gasi El oare credinta pe pamant?”

A raspunde la aceasta intrebare ne face sa devenim mai constienti de aportul acestei intalniri. Intalnirea noastra astazi in jurul lui Petru ne face mai siguri ca acea implinire finala traieste in apartenenta la Biserica, la turma cea mica, avans si anticipare a manifestarii finale. Dar in acelasi timp ne mistuie urgenta sarcinii la care suntem chemati. La fel ca la primele Rusalii si noi am fost alesi, chemati pentru a deveni marturisitori ai frumusetii lui Cristos in fata tuturor popoarelor.

De ce simplitate a inimii este nevoie pentru a ne lasa plasmuiti de Cristos, de Spiritul sau astfel incat sa faca sa straluceasca de noutate intreaga noastra viata cotidiana, de la servici la familie, de la relatii la initiative. Doar un singur lucru va putea trezi in cei pe care ii vom intalni in viata dorinta de a veni cu noi sa se prosterneze in fata Domnului: faptul ca vor vedea implinindu-se in noi promisiunea lui Cristos ca cine il urmeaza va avea insutit aici jos.