Ce am mai putea urma încă?

Notiţe de la două întâlniri de la Exerciţiile Spirituale ale Novicilor Memores Domini (Molveno e Todi, 30 Mai 2004) şi de la întâlnirea responsabililor Memores Domini (Milano, 13 Iunie 2004)

 

De Luigi Giussani

 

 Scuzaţi-mă dacă sunt exagerat în preocuparea care mă face să exprim, mă face să exprim o gratitudine pentru aceste puţine minute în care v-am putut asculta: în care m-am confruntat cu această sensibilitate umană, această însufleţire plină de aşteptări şi de observaţii şi de posesiune.

Cu glasul meu vă mulţumesc pentru aceasta şi vă rog să nu pierdeţi, să nu pierdeţi absolut nimic din norocul pe care l-aţi avut întâlnind această companie în istoria vieţii voastre şi deci în istoria lumii voastre.

Don Pino, cu obişnuita lui precizie caldă şi impetuoasă, a vorbit despre om ca măsură a lucrurilor. Eu cred că, din toate tentativele pe care le-aţi făcut pentru a putea exprima părerea voastră despre situaţia despre care vorbeaţi, această exprimare a lui Don Pino este în mod obiectiv cea mai desăvârşită, chiar în mod arid, dacă vreţi, dar cea mai desăvârşită.

Omul măsura lucrurilor: acesta este duşmanul, unicul duşman al lui Cristos. Omul măsura lucrurilor. În aşa chip măsură a lucrurilor încât, cu cât deschide mai mult ochii şi urechile inimii pentru a auzi ce poate intra în cunoaşterea vieţii sale – prezenţa acestui Spirit, prezenţa acestei Prezenţe de negândit -, cu cât suntem mai atenţi la aceasta,  cu atât mai mult din toate părţile viaţa noastră, nu „se agită” într-un sens efectiv, ci „se agită” aşa cum face vântul când, în marea nemişcată, face să apară mai repede sau mai încet,  o mare în care valurile se mişcă.

Această mişcare a apelor inimii noastre în faţa problemei măsurii ultime a lucrurilor trebuie să ne ajute să înţelegem şi care este drumul de străbătut pentru a lumina, pentru ca să devină lumină adevărată acea privire a noastră asupra lumii.

Şi să mulţumim Domnului pentru marea ocazie, cea mai mare ocazie a vieţii noastre. Să ne facă să ne simţim îndatoraţi faţă de aceşti tovarăşi de drum, faţă de cei care îndrumă această companie, să ne facă să le fim îndatoraţi în aşa fel încât să nu precupeţim nimic faţă de niciunul dintre ei, să nu fim zgârciţi în faţa niciunei posibilităţi de a oferi ceva!

Vă mulţumesc mult! Pentru că, îmi pare rău, am vrut să vă spun acestea, am vrut să intervin pentru a vă împărtăşi aceste gânduri, pentru că prea nefericit este omul care crede că omul este măsura, pentru că din toate părţile suntem constrânşi să depăşim această răutate care ne cuprinde.

Vă mulţumesc mult! Sper să vă mai aud, să-mi trimiteţi şi textele conversaţiilor viitoare, pentru că acesta este un punct asupra căruia va trebui neapărat să revenim, să reveniţi cu don Pino şi cu noi toţi.

Mulţumesc!

 

(Novicilor din Memores Domini)

 

***

 

Îţi mulţumesc, Pino, că îmi acorzi câteva minute pentru a spune cât de deplin ader la toate nuanţele, până la nuanţele intervenţiilor pe care le-am ascultat, şi înţeleg că există o lipsă în exprimarea unei astfel de bogăţii şi în acceptarea darului ce ne-a fost făcut.

Există o lipsă şi mă simt încurcat în a-i defini realitatea şi chipul, poate pentru că  eu nu am simţit niciodată astfel această diferenţă, diferenţa între anumite momente, sau un anumit moment al vieţii, faţă de ceea ce mă uneşte şi mă unea cu viaţa altora.

De aceea mă limitez, vreau să-mi limitez preocuparea la exprimarea necesităţii unei fidelităţi care se numeşte rugăciune, care trebuie să se manifeste, să se realizeze ca rugăciune. Fără aceasta rămâne o astfel de lipsă care tinde să pună în mod primejdios sub semnul îndoielii chiar şi restul. În timp ce experienţa faptului lui Cristos, aşa cum voinţa Tatălui I-a îngăduit să ne-o ofere, este posibilă într-un singur mod care este fidelitatea faţă de rugăciune. Rugăciunea în – aş zice – banalitatea ei de aderare la un fapt deja împlinit, la un lucru deja urmat.

Înţeleg că ceea ce face interesante observaţiile care se fac, sau care ni se fac, faptul de a ne da seama ce înseamnă să ne rugăm, ce înseamnă ultima referire la o Prezenţă inevitabilă, Prezenţa care constituie centrul observaţiilor făcute acum de don Pino. Altfel, ceea ce domină este acest gol, această găunoasă repercusiune a nimicului înăuntrul eului meu în raport cu Dumnezeu, dacă acest raport nu este exprimat ca cerere, ca rugăciune.

Iertaţi-mă, răspunzând cererii de a trimite o telegramă la Chieti, pentru că se celebrează o sărbătoare în cinstea Sfântului Camil de Lellis, mi-am permis să trimit în numele tuturor acest mesaj: «„Credinţa este o obedienţă a inimii faţă de acea formă de învăţătură căreia i-am fost încredinţaţi.”[1] Cu toată pasiunea inimii mele de om [şi aceasta o spun cu claritate!], vă urez ca această dragoste să vă fie izvor de inspiraţie pentru întreaga voastră viaţă; acest lucru va deveni atunci îndrăzneală generoasă faţă de toţi oamenii cu care vă veţi vedea.»

În această dimineaţă m-am simţit încurcat de starea de bătrâneţe pe care o trăiesc fără să mă fi aşteptat la aceasta, fără să fi pus la socoteală acest lucru înainte, însă am venit aici şi am văzut că această stare de bătrâneţe a avut un efect exact contrar şi foarte decisiv pentru mine, pentru că rar am mai avut ocazia în aceste decenii să aud într-o întâlnire ceva mai limpede, mai plin de înţeles, mai provocator din punct de vedere emoţional decât conţinutul intervenţiei lui don Pino!

Ei bine! Vă mulţumesc mult şi iertaţi-mă.

 

(Responsabililor Memores Domini)