Euharistia: o realitate prezentă, familiară

Notiţe dintr-o meditaţie a lui Luigi Giussani la Exerciţiile spirituale pentru GS din Elveţia. Friburg, noiembrie 1967

1. Misterul familiar

«Iar la masă, sta culcat, la sânul lui Isus, unul dintre ucenicii lui, pe care-l iubea Isus. Deci Simon Petru i-a făcut semn acestuia şi a zis: Întreabă cine este cel despre care vorbeşte. Astfel, acesta rezemându-se de pieptul lui Isus l-a întrebat: Doamne, cine este? Isus i-a dat răspuns: Acela este cărui eu, întingând îmbucătura, îi voi da-o. Deci, întingând îmbucătura, a luat-o şi a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătură, întrat-a Satana în el. Iar Isus i-a spus: ce faci, fă mai curând. Dar nimeni din cei care şedeau la masă n-a înţeles pentru ce i-a zis aceasta. Ci unii gândeau, fiindcă Iuda ţinea punga, că Isus îi zice: cumpără cele ce avem de lipsă la praznic, sau că îi porunceşte să dea ceva săracilor. După ce a luat îmbucătura, Iuda a ieşit numaidecât. Şi era noapte» (Io 13,23-30)

În acest tablou foarte sumar, se află toată drama creştină de două mii de ani, care nu este o dramă socială (decât prin reflexie). Este drama creştină de două mii de ani, drama care apare în raportul fiecărei persoane în parte cu Dumnezeu, în raportul lui Dumnezeu cu tine. Pentru că drama creştină apare la nivelul fiecăruia, la nivelul persoanei, iar restul derivă de aici.

Aş vrea să ne fixăm atenţia asupra acelui tablou, asupra acelui moment, în care unul din cei doisprezece care se ţineau după Isus îşi puse capul pe umărul lui şi-l întrebă: «Cine este?».

Dincolo chiar de adevărul creştinismului: găndiţi-vă numai ce înseamnă un lucru ca acesta: Dumnezeu, Creatorul, Temelia a toate, Misterul care face toate lucrurile, este un Om de care stă sprijinit un alt om un pic mai tânăr decât ceilalţi, pentru că Ioan o fi avut vreo 20 de ani în epoca aceea; şi strâns lipit de el, îşi întoarce faţa pentru a-i spune ceva: «Cine este?»; iar acela îi răspunde, atât era de intim şi de familiar, atât era de excepţional raportul lor, într-atât era o predilecţie. O realitate umană, fizică, vizibilă: acesta este contextul în care Dumnezeu s-a situat pentru om. Omul în faţa lui Dumnezeu se află în acest context: nu mai este “Dumnezeu”, ci este acest context, este unul, cineva pe care poţi să-ţi sprijini capul. Aceasta este situaţia religioasă a omului de atunci încoace, exact aceasta. Dumnezeu se află în aşa măsură în cadrul modului nostru de trai, în existenţa noastră, încât raportul cu El este figurat în mod obiectiv de acest moment: nu este un moment excepţional, este momentul-regulă, este momentul paradigmatic privind ceea ce se întâmplă de atunci.

Acel “mai mult” pe care oricine îl doreşte, acel “mai mult” vag dar urgent, acel “mai mult” necunoscut, adesea sau chiar de obicei înconştient, pe care niciodată omul nu poate să-l surprindă în semnificaţia lui, acel «esenţial», de care vorbeşte Evtuşenko (şi nu putea să spună ce este) (Cfr. E. Evtuşenko, «După fiecare lecţie», cit. în L. Giussani, Sensul religios, Ed Arhiepiscopiei Romano-catolice, Bucureşti 2000, p 112), acel “mai mult” vag, într-o astfel de situaţie, devine o realitate tot pe atât de consistentă, perceptibilă din punct de vedere fizic, determinabilă, realizabilă, familiară, clară, ca o persoană cu care intri în dialog în mod curent la masă, cu care trăieşti sub acelaşi acoperiş, mănânci, discuţi. Acel “mai mult”, de atunci, devine o evidenţă, devine o nevoie sacrosanctă; devine o evidenţă şi în modul de a face lucrurile: omul ştie, de atunci, cum să le facă, omul trebuie să ştie, de atunci, cum să le facă. Ceea ce era necunoscut, ceea ce era un mister, devine, de atunci, o normă precisă, o normă pe care omul o înţelege şi o traduce în fapte, devine un lucru real. Acea caritate despre care vorbesc, acea iubire pentru fiinţă – pentru Dumnezeu sau pentru cosmos, pentru Isus sau pentru oameni (este acelaşi lucru) –, acea iubire devine normativă, devine un imbold evident, devine posibilitatea şi datoria fiecăruia, devine datoria fiecărei acţiuni, devine inspiraţia conştientă şi clară a oricărei acţiuni.

Cel mai mare delict, adevăratul delict al nostru este acela de a-l uita pe Isus Cristos! Ziceam că poziţia în care îl gândim pe Dumnezeu, imaginaţia cu care omul îşi înzestrează în mod instinctiv întotdeauna ideile, gândirea lui, această imaginare trebuie să se fixeze asupra acelui tablou descris în aceste puţine rânduri. Pentru că aceasta este poziţia normală în care eşti tu. Delictul este inconştienţa cu care – în mod obişnuit – tu reuşeşti să ştergi chiar şi aceasta din existenţa ta, din viaţa ta.

Am pomenit azi dimineaţă faptul că această întâlnire fizică, această realitate fizică prin care omul simte în mod imediat şi neaşteptat că prinde consistenţă şi că se clarifică în mod vertiginos, că se impune ca exigenţă, acel “mai mult” care altfel ar rămâne în vag, doar obiect pe care să-l cânte poeţii sau obiect al unui moment de emoţie, oricum o nelinişte fără posibilitate de analiză, infecund, pe atât de angoasant pe cât de steril, această întâlnire, am zis, este Sacramentul.

De fapt nu este nici o diferenţă între cantitatea de Mister care se află în acest ”tablou”, adică în faptul că Dumnezeu este acel om, de care eu sunt atât de ataşat sentimental, cu care sunt atât de prieten, care ţine la mine, cu care sunt atât de familiar şi apropiat, acest om care mănâncă cu mine, şi în faptul că Dumnezeu, că Misterul lui Dumnezeu se află în acest gest pe care comunitatea Bisericii – comunitatea creştină – îl face şi care se numeşte Sacrament (Taină). Ce diferenţa este între primul aspect al Misterului şi acest al doilea? Nici unul. Nu este mai misterios al doilea, nu este mai misterioasă Spovada sau Cuminecarea (Împărtăşania) decât acel “tablou” cu Ioan Evanghelistul lipit de Isus Cristos. Nu există absolut nici o dezbinare în acest dublu aspect al unicului Mister.

Şi, de fapt, Misterul Sacramentului este exact ca Misterul pe care îl trăia Ioan Evanghelistul, îşi are exact aceeaşi “schemă”. Fondul chestiunii este Dumnezeu – invizibilul, necuprinsul, nemăsuratul – care devine ceva sensibil: nu ca Dumnezeu, Dumnezeu nu poate deveni sensibil ca Dumnezeu, ci se traduce într-o prezenţă, într-o realitate prezentă pe care eul o întâlneşte, o realitate perfect umană. Isus era un om care acţiona şi care vorbea, aşa cum oameni sunt şi cei care acţionează şi vorbesc în Sacrament, în Mister. Iar Misterul, Sacramentul, este un gest făcut de oameni, aşa cum pentru farisei, Isus Cristos şi cei care îl înconjurau erau nişte oameni care îndeplineau nişte gesturi şi care contraziceau astfel ideea lor puristă despre Dumnezeu cel de neconceput şi de neimaginat. Tot aşa cum raţionalistului de azi îi poate părea o realitae absurdă pretenţia că acel gest este gestul cu care Dumnezeu reconstruieşte un om, cu care puterea Celuilalt face din mine o fiinţă nouă de o mie de ori pe zi, până când această convertire se vede. Pentru că eu, care puteam să fiu ca tine, nu sunt ca tine. La patruzeci de ani, dacă mergi înainte tot aşa, tu nu vei vedea ceea ce văd eu, nu vei simţi ceea ce simt eu. În timp ce ceea ce simţi tu, ceea ce vezi tu, eu simt şi văd, pentru că am fost şi eu ca tine. Doar că mă aflu înaintea ta, prin ceva care a venit asupra mea, a venit înnăuntrul meu, şi nu a venit prin propria-mi putere, nu l-am scos eu de la mine însumi: acest ceva m-a pătruns stând aproape de o realitate fizică.

Afirmaţia că Spovada transformă este pur gratuită pentru cel care nu o foloseşte sau o foloseşte într-un mod vrednic de milă, doar ca practică de pietate, şi nu în simplitatea acelui Mister. Şi este o afirmaţie pur gratuită şi abstractă a zice că Împărtăşania converteşte, creează un om nou, sociologic vizibil, cu o mentalitate diferită, cu o sensibilitate neasemuit mai profundă în modul de a simţi omul şi problemele destinului său; ajunge să nu trăieşti Cuminecarea, neapropiindu-te de ea sau apropiindu-te într-un mod vrednic de milă, doar ca de o practică de pietate, şi nu ca un cerşetor care se scufundă pe sine în Misterul lui Dumnezeu, fără nici o pretenţie, dar cu certitudinea că Mântuirea de sine va avea loc, va apărea când şi cum va vrea Dumnezeu. Dar deja are loc, are loc înăuntrul lui: omul nu poate să mai fie în totalitate ca înainte trăind acele gesturi, nu mai poate fi.

Pericolul suprem, deci, pentru cel ce se apropie de Sacrament, este acela de a nu se apropia de acest lucru ca de ceea ce este el cu adevărat, ci ca de ceva ce-şi imaginează el, reducănd în termeni raţionalişti sau moralişti un lucru care este pur Mister.

Poziţia lui Ioan Evanghelistul, a tânărului cu capul sprijinit de acel bărbat, în mod obiectiv şi real – nu sunt un “deplasat” afirmând aceasta – se regăseşte în Sacrament. Iar acela care este fidel şi perseverent pe această cale, în această întâlnire, devine diferit, devine un altul ca mentalitate, ca sensibilitate şi ca energie de viaţă.

Există unele posibilităţi morale care sunt absolut de neconceput în afara creştinismului trăit (nu în afara unei moralităţi trăite, nu a unei religii trăite, ci în afara creştinismului trăit, adică a Misterului care este recunoscut prezent, căruia îi cerem să intre în carne şi oase şi în orice acţiune, a lui Dumnezeu căruia îi cerem să intre, să se aşeze înăuntrul propriilor noastre acţiuni, înăuntrul propriei vieţi, pe care îl primim şi căruia îi cerem să ne intre tot mai mult în viaţă): de exemplu, fidelitatea în iubire; de exemplu, iubirea adevărului; de exemplu, imposibilitatea de a ne opri, imposibilitatea ca indiferent ce se iveşte să devină un obstacol, un scandal şi să ne oprească pe drumul nostru; mai ales capacitatea continuării, nu a unei continuităţi abstracte, ci a continuării constând într-o reluare neîncetată, continuitatea vieţii mereu prezentă, continuitatea vieţii în mod realist mereu prezentă, continuitatea Învierii.

Atunci înţelegeţi cum trebuie să se schimbe, după părerea mea, cum trebuie să se transforme, cum trebuie să se convertească atitudinea voastră faţa de aceste lucruri, faţa de aceste momente ale vieţii care sunt centrul, aşa cum Isus Cristos este centrul istoriei noastre: nu am fi aici, în bună pace între noi toţi, să vorbim despre acestea, nu ne-am fi găsit niciodată aici, dacă nu ar fi fost acest Fapt.

Primul aspect al convertirii noastre, primul mod pentru a face să pătrundă în viaţa noastră conştiinţa arzătoare a acelui “mai mult”, pentru a face să devină concret acel “mai mult”, pentru a-l face să devină suflet care transformă existenţa noastră practică, pentru a începe să experimentăm acel “mai mult” în lucrurile pe care le facem în fiecare zi, în datoriile noastre, în măturatul podelei sau în studiu sau când mâncăm (cum zicea Siniavski dintr-un alt punct de vedere, vorbind despre ţăranul care îşi face semnul crucii înainte de a mânca); pentru ca acest “mai mult” să intre în toate, în mod conştient, tot mai vibrant, tot mai capabil de a ne transforma, tot mai prieten, tot mai familiar, tot mai uşor de recunoscut, pentru ca să nu mai înaintăm în ceaţă, primul punct nu este acela de a ne apuca să facem cine ştie ce lucru. Primul mod pentru a realiza acel “mai mult”, pentru a realiza convertirea, este acela de a vă apropia de Sacramente. Nu la o practică religioasă vă îndemn eu, ci la conştiinţa unui gest, la o realitate care este Mister, din care gustând veţi deveni diferiţi. Pentru aceasta, ceea ce vă promit este o experienţă, care se va petrece când şi cum va vrea Dumnezeu. Nu vă chem la o practică de pietate, ci la un moment care este Mister.

2. Conştiinţa propriului nimic şi dorinţa de împlinire

Cum te înfăţişezi tu în faţa Misterului? Te înfăţişezi făcând un pact? Făcând un contract? Te înfăţişezi “pregătindu-te” şi deci zicând: «Acum eu am dreptul să te abordez»? Abordezi Misterul punând tu prima dată în ordine lucrurile şi apoi zicând: «Tu eşti deci constrâns acum să mă accepţi aici»? Ar fi o pretenţie şi o prezumţie.

Abordarea Misterului cere un singur lucru: conştiinţa incapacităţii noastre, care este mai mult decât nulitate, este o incapacitate fundamentală, conştiinţa permanentei noastre trădări, a mizeriei noastre vinovate, a lipsei noastre voite, a demisiei noastre, a incapacităţii noastre complice, a nimicului care suntem. Dar cuvântul “nimic” nu spune încă ceea ce suntem. Doar aceasta este condiţia: conştientizarea a ceea ce suntem, şi gata. Pentru a aborda Misterul este nevoie doar de acest lucru.

Chiar dacă modul de a aborda Misterul în Sacrament este diferit de momentul în care cineva este acolo mâncând împreună cu el şi îi pune capul pe umăr, îl aude vorbind despre sfârşitul lumii şi despre Judecată şi simte că tremură la acea voce care deja îl judecă, este vorba însă de modalităţi diferite de apropiere de acelaşi Mister.

Astfel, Cristos a lăsat în existenţa noastră o permanenţă a sa sub aspecte bine determinate. Spovada şi Împărtăşania sunt două aspecte fundamentale prin care noi abordăm Misterul: două aspecte fundamentale, pentru că stau unul la începutul şi altul la baza atitudinii noastre. Dar este o dialectică, sunt factori dialectici ai unei singure atitudini. Aceea a vameşului care a ieşit din templu iertat – şi Evanghelia nu zice nicidecum că a renunţat să mai fie vameş şi să mai înşele, nu zice aşa ceva – este cu siguranţă, aşa cum am zis azi dimineaţă, pagina din Evanghelie cea mai clară din acest punct de vedere.

Pentru a fi mai precis, Spovada nu poate fi văzută în modul în care spuneam; Spovada poate fi văzută în acest mod dacă este o practică de pietate prin moralismul obişnuit. Adică: «Eu, pentru a mă duce la Spovadă, trebuie să fiu hotărât să mă las de acest lucru, altfel sunt un impostor, sunt ipocrit: merg acolo şi ştiu că după o oră eu pot să mai greşesc; dacă voi avea ocazia, după trei minute, eu voi mai greşi. Atunci, voi merge la Spovadă doar când mă voi fi hotărât să nu mai greşesc». Eu te întreb ce nevoie mai era să vină Misterul lui Dumnezeu în viaţa ta, dacă tu eşti deja capabil să decizi de unul singur? Sau unii pretind să ajungă la Spovadă potrivit unei modalităţi interioare, potrivit unei stări sentimentale, care implică deja o convertire: să-şi plângă cu amar abaterile, să-şi simtă cu durere greşelile. Dar îţi spun că, dacă eşti deja schimbat, este inutil să te mai duci. Este un sigiliu formalist ceea ce pretinzi tu; de fapt este un formalism.

Însă este vorba de cu totul altceva. Tu mergi la acea întâlnire pentru că nu eşti în stare de nimic, nu eşti în stare, deci, mai ales, să te decizi pentru bine. Mergi la acea întâlnire pentru că tu eşti blocat de greşeala ta; de aceea mergi la acea întâlnire ca la un lucru străin faţă de care eşti impermeabil, şi tu eşti plin de sentimentul tău ruşinos; eşti plin de el şi mergi la acea întâlnire tocmai pentru că – şi este singura codiţie – recunoşti că eşti un biet om. Pentru a recunoaşte că eşti un biet om, un incapabil, un amărât, un nefericit, pentru a recunoaşte că eşti nelegiuit – şi acesta este cuvântul cel mai discret, dar şi mai clar –, pentru a recunoaşte că nu eşti tu însuţi, pentru aceasta trebuie ca tu să recunoşti acel “mai mult” despre care am vorbit, ca tu să recunoşti că aparţii, că acţiunile tale aparţin unui context ma larg pe care nu-l sesizezi, pe care nu-l poţi sesiza; trebuie să recunoşti că nu reuşeşti tu să te pui în ordine, că tu nu eşti capabil absolut de loc să te laşi de acest lucru sau de un altul, sau că nu eşti în stare să faci nimic. Aceasta este precondiţia şi numai aceasta. Şi te duci să strigi, să ceri ca aceasta să se schimbe.

Durerea nu este un sentiment, în Spovadă, este o judecată, este recunoaşterea faptului că fapta ta nu a fost dragoste, nu a fost libertate, nu a fost deschidere faţă de acel “mai mult”, nu a fost parte dintr-un context, ci a pretins şi pretinde să-şi fie sieşi lege. Durerea este o judecată iar propunerea de îndreptare nu este un program pe care tu eşti stăpân (nu înseamnă că dintr-o dată tu ai devenit stăpân pe tine însuţi!). Ar fi inutil, o evacuare a Misterului lui Cristos, ar însemna că te salvezi de unul singur. Propunerea este această ultimă rămăşiţă de sinceritate în tine: «Eu nu sunt în stare, Doamne, schimbă-mă tu. Eu nu ştiu cum să fac, nu ştiu cum să acţionez, nu ştiu cum să mă schimb, salvează-mă tu!». Propunerea este această ultimă rămăşiţă de sinceritate care, negăsind în sine soluţia recunoscută ca necesară, strigă către Misterul lui Dumnezeu, către puterea lui Dumnezeu. Pentru că este evident: Dumnezeu este mai puternic, este mai mare puterea lui Dumnezeu decât incapacitatea noastră, decât răul din noi.

Este mai mare îndurarea lui Dumnezeu decât păcatul. Asta nu înseamnă că Dumnezeu este mincinos şi zice: «Bravo ţie când eşti rău». Dumnezeu nu legitimează o bunătate a ta când voieşti răul; Dumnezeu are nevoie doar de un punct de sprijin în tine, de un infinitezimal punct de adevăr pentru a construi pe el, cu puterea lui, convertirea ta. Pentru a te recrea! Doar puterea lui Dumnezeu te poate recrea, dar are nevoie de un punct, doar de un singur punct de adevăr în tine. Fiindcă Dumnezeu nu poate construi pe o minciună. Iar acest punct infinitesimal de adevăr în tine constă în sinceritatea acelei cereri, şi atât.

Spovada este o rugăciune, deci o cerere, nu un program stabilit. Singura condiţie este sinceritatea acestei cereri. Eu vă întreb dacă nu poate exista această sinceritate şi la cineva care se simte atât de încurcat într-o situaţie încât este sigur că va continua să greşească! Dacă cineva, deoarece se simte încurcat într-o situaţie, nu merge să se spovedească, face două greşeli faorte grave: întâi şi întâi îşi agravează mai mult situaţia lui negativă, o face mai apăsătoare; în al doilea rând, se îndepărtează şi de religie, tot mai mult. Este traiectoria logică a păcatului: în loc ca acesta să rămână un act rău, devine o istorie rea, iar sfârşitul acestei istorii este minciuna. Omul abandonează chiar şi adevărul, chiar dacă mai merge la biserică, dar e lipsit în totalitale de adeziune şi de recunoaştere.

De aceea, chiar şi pentru cineva care este atât de încurcat încât înţelege că nu reuşeşte să se descurce, încât e sigur că va greşi din nou, care este ultima rămăşiţă de adevăr de sine? Este aceea de a striga: «Doamne, schimbă-mă tu, pentru că eu nu sunt în stare să mă schimb singur. Fă ceea ce vrei din mine, pentru că eu nu sunt în stare să mă schimb. Eu peste o oră voi greşi, mâine voi greşi». Nu înseamnă că vă dau o normă, adică: «Ţineţi cont că veţi greşi mereu, e destul să strigaţi astfel spre Dumnezeu», pentru că nu ar fi un strigăt sincer. Strigătul e sincer, cererea este sinceră atunci când realmente cineva nu poate face altfel, nu reuşeşte să facă altfel; acest strigăt este sincer când omul este cu totul gata să facă ceea ce poate să facă, chiar şi să o taie scurt, dacă reuşeşte. Nu înseamnă eliminarea colaborării tale, este constatarea realistă a situaţiei energiei tale, a condiţiei tale.

Amintiţi-vă acea pagină de Marshall, pe care o povestesc mereu în acest punct; este o pagină foarte acută şi după părerea mea definitivă ca şi claritate. Abatele Gaston, protagonistul cărţii Fiecărui om un ban, trebuie să îl spovedescă pe acel neamţ pe care partizanii francezi l-au prins şi care urmează să fie ucis; deoarece este catolic, şi tremură tot, aceştia, deşi sunt comunişti, îi permit să se spovedească. Abatele Gaston zice: «Fiul meu, spovedeşte-te bine pentru că trebuie să mori. Aşadar, ce ai făcut?». Iar acela, în mod natural, zice: «Femeile». «Deci acum te vei căi, pentru că trebuie să apari în faţa judecăţii lui Dumnezeu». «Cum pot să mă căiesc? Era un lucru care îmi plăcea, şi dacă aş mai avea ocazia l-aş face şi acum. Cum pot să mă căiesc?». Atunci abatelui Gaston, care este foarte preocupat pentru că nu reuşeşte să-l trimită în Rai pe acel individ, îi trece prin cap o străfulgerare genială: «Dar îţi pare rău că nu îţi pare rău?». Iar acela, în mod spontan zice: «Da, îmi pare rău că nu îmi pare rău». Aceasta este ultima rămăşiţă de adevăr la acel individ, este recunoaşterea adevărului. Pe acest infinitezimal punct de plecare Dumnezeu construieşte apărarea omului. «Tată, nu ştiu ce îşi fac» – zice, după trei ani de prigoană din partea lor.

Sunteţi fără scuză dacă nu mergeţi să vă spovediţi. Sunteţi de neiertat pentru că ceea ce vă ţine departe de Spovadă nu este ceea ce aţi comis şi nu este starea de spirit. Nici una nici alta, în orice caz, nu nu pot să vă ţină departe, nu pot să fie un motiv întemeiat pentru a vă ţine departe de Spovadă. Un singur lucru este cel care vă ţine departe de Spovadă: este minciuna faţă de voi înşivă. Este renegarea acelui “mai mult”, este negarea lui Dumnezeu, este renegarea lui Isus Cristos. Este vorba despre o altă parte a Evangheliei de astăzi: «Şi era noapte». Şi apoi vă simţiţi liniştiţi, eventual; vă simţiţi în ordine pentru că acuzaţi creştinismul că nu mai are argumente pentru a se susţine. «Şi era noapte».

Înseamnă înainte de toate să vă trădaţi pe voi înşivă, nu pe Isus Cristos sau pe Dumnezeu, potrivit tradiţiei în care aţi fost educaţi. Adică, înainte de toate îl renegaţi pe Dumnezeu şi pe Cristos, pe Dumnezeu şi Revelaţia sa, ca fiind înscrişi în umanitatea voastră, în carnea voastră, acel “mai mult”. Este minciuna contra voastră înşivă, este păcatul împotriva adevărului. Acesta este punctul radical. Acesta vă ţine departe de Spovadă: lipsa dorinţei de bine, neacceptarea de a cere binele, doar aceasta. Nu faptul că prevedeţi că, cel puţin dacă nu se întâmplă o minune, mâine veţi greşi din nou, pentru că minunea poate să se întâmple şi trebuie să o cereţi dacă voiţi binele, dacă doriţi acel “mai mult”, dacă vreţi să fiţi adevăraţi. Minunea poate să se întâmple peste douăzeci de ani, când concubina va muri. Nu are importanţă, zic: nu pentru a persevera pe linia unui adulteriu sistematic, ci pentru a centra, a focaliza problema în miezul ei, în adevărul ei ultim, în esenţa ei.

Voi staţi departe de Spovadă nu pentru că nu aveţi starea sufletească potrivită sau pentru că nu simţiţi părere de rău – şi atunci ziceţi că ar fi o ipocrizie. Sunteţi, e adevărat, ipocriţi, dar nu pentru că asta ar fi ipocrizie; sunteţi ipocriţi pentru că ipocrizia este să negăm ceea ce este în noi, poate timid pentru că este intimidat, plin de frică pentru că este înfricoşat, înceţoşat şi vag, pentru că nu a fost alimentat şi educat de viaţa socială în care ne aflăm, dar care totuşi există. Pentru că negaţi acest “mai mult”, zdrobiţi sub picioare acest “mai mult”, inhibaţi mereu ceea ce este mai bun în voi înşivă, nu doriţi cu adevărat binele, de aceea staţi departe de Împărtăşanie. Şi sunteţi ipocriţi când ziceţi: «Stau departe fiindcă ar fi o ipocrizie». Pentru că luarea Împărtăşaniei este un strigăt, este strigătul unui sărman, strigătul unui neputincios, care nu mai înţelege şi nu mai simte nimic, şi de aceea recurge la forţa Misterului, la puterea care face totul şi îl va converti; recurge la acel Mister al lui Dumnezeu devenit om, inserându-se în viaţa lui, care a ajuns la el prin cuvinte şi fapte prin Misterul Bisericii şi îi zice: «Sunt aici», şi care i-a schimbat pe atâţia şi de aceea te poate schimba şi pe tine. O judecată şi o dorinţă de bine, un strigăt către acel bine: aceasta este Împărtăşania. Nu este o stare sufletească, un sentiment, o plăcere, o sinceritate de neguţător.

În acest sens, deci, vă invit, pentru a aprinde acel “mai mult”, pentru a deveni în sfârşit oameni, pentru a trăi în mod uman, pentru a conferi acţiunilor noastre sufletul care le lipseşte în mod obişnuit, pentru ca să primim lumină şi călăuzire în neliniştea noastră, pentru ca directiva vieţii noastre să fie iubirea, pentru ca acţiunea noastră să trăiască în mod conştient în raport cu marele context pentru care se naşte şi în care trăieşte, pentru ca viaţa noastră să fie creştină, pentru a înţelge ce este Dumnezeu şi că Dumnezeu a devenit om, pentru a înţelege ce este puterea lui Dumnezeu, pentru a experimenta că Cristos este adevărat, pentru a experimenta că puterea lui Dumnezeu ni s-a arăta nouă, eu vă invit mai ales la întâlnirea cu Sacramentul. Întâlnirea cu o realitate pe care n-o puteţi percepe decât în mod confuz, pe care n-o puteţi înţelege: este, de aceea, numai ca un corolariu straniu a altceva faptul că noi ne apropiem de acele gesturi. Şi doar trăindu-le ele se luminează şi descriu tot mai clar spiritului nostru şi o metodologie de viaţă de aplicat în toate raporturile noastre şi în toate acţiunile noastre: a trăi Sacramentul în viaţă sau a face ca toate raporturile noastre să fie Împărtăşanie. Dar acestea sunt orizonturi care vin pe urmă.

Primul lucru important este să începi. Lucrul important este să recunoşti această Prezenţă, să srigi către această prezenţă, pentru că în această prezenţă este puterea Aceluia care face toate lucrurile. Exact aşa cum această putere este prezentă în chipul lui Cristos, în omul Cristos; fariseii au exclus-o exact aşa cum noi excludem Sacramentele din viaţa noastră, Prezenţa lui în viaţa noastră, Prezenţa lui fizică: o menţinem, eventual, potrivit versiunii unui mod al nostru de a simţi, o reducem la sentimentele noastre, o reducem la teoriile noastre teologice, o reducem la cunoştinţele noastre istorice. Însă este o Prezenţă: atât de dificil de realizat, atât de transcendentă ca realitate, atât de ieşită din comun ca realitate, atât de inasimilabilă, atât de impermeabilă, atât de “absurdă” ca realitate, atât de necunoscută ca realitate. Aici se află creştinismul, iar înţelegerea şi lumina se nasc tot de aici.

Acestea, însă, mă introduc în ultimul lucru pe care voiam să vi-l spun.

3. Sacramentul, forma cea mai simplă de rugăciune

Primul mod de a trezi şi de a alimenta acel “mai mult” din noi, acel ferment prin care acţiunea noastră îşi schimbă chipul deşi rămâne ea însăşi (măturatul podelei rămâne măturatul podelei, studiul rămâne studiu, munca de medic rămâne muncă de medic, dragostea faţă de soţ rămâne dragoste faţă de soţ, creşterea copiilor rămâne creşterea copiilor: nu este altceva, dar intervine o noutate în aceste lucruri, acest “mai mult” care este un ferment pentru aceste lucruri, care conferă altă deschidere acestor lucruri, şi te simţi un alt om, ca şi cum te-ai fi născut din nou, cum citeam în versurile lui Peguy azi dimineaţă, facând referire la ceea ce i-a spus Isus lui Nicodim, în capitolul trei din sfântul Ioan); primul lucru care trebuie făcut nu este un studiu pentru schimbarea acţiunilor, nu este analiza psihologică, nu este un program spiritual, nu, nu este ceva ce trebuie să facem noi: primul lucru pe care trebuie să-l facem este rugăciunea, adică să cerem aceasta, este să cerem să se petreacă această convertire în noi, chiar dacă nu înţelegem ce înseamnă această convertire.

Eu mă străduiesc să vă comunic entuziasmul meu, ecou al modului meu de a simţi, mai mult decât nişte concepte sau nişte idei. Este un sentiment pe care voiam să-l creez ieri şi pe care aş vrea să-l recreez azi, este – mai bine zis – un presentiment a ceva ce trebuie schimbat, ce trebuie schimbat în viaţa obişnuită: în modul de a scrie şi în modul de a mânca, în modul de a-i da mâna iubitei. Este ceva ce trebuie să se schimbe.

Primul lucru pentru ca acest presentiment să fie alimentat, să crească, să înceapă cu adevărat să te schimbe pe dinăuntru şi să te facă să te simţi schimbat în scurt timp, este rugăciunea, este să ceri să se întâmple astfel. Nu înseamnă că trebuie să te apuci să faci cine ştie ce, ci doar să ceri acest lucru.

Sacramentul este modul obiectiv şi cel mai simplu al acestei cereri; cel mai simplu, pentru că Sacramentul este doar un gest, cineva se apropie şi îl primeşte, şi atât. În vreme ce rugăciunea implică rostirea unor cuvinte, conceperea unor concepte, exprimarea unor sentimente, găsirea unor cuvinte, mai ales.

Sacramentul este aspectul primordial, cel mai simplu: este un gest silenţios – în acest sens este pură prezenţă, a fi acolo – ca prezenţa cuiva care se află acolo în faţa altcuiva şi nu ştie cum să spună, şi se află acolo cerând prin pura lui prezenţă.

Sacramentul înseamnă să fii acolo, de aceea Isus Cristos l-a făcut obligatoriu; nu a făcut obligatoriu Tatăl nostru. Poziţia voastră este cea care nu ţine. Cineva poate să meargă să se spovedească şi să se cuminece chiar şi numai răspunzând la ceea ce zice preotul, la ceea ce întreabă preotul bazat pe o cunoaştere a omului, şi atât. Chiar şi făcând da sau nu cu capul, şi atât. Iar cuminecarea este doar o primire, un gest, de aceea îl pot face în acelaşi mod şi ţăranul şi profesorul universitar. În vreme ce rugăciunea deja se nuanţează după diferenţele de cultură şi de conştiinţă.

Oricum, rugăciunea este fenomenul de fond, pentru că şi Sacramentul este rugăciune, este forma cea mai simplă de rugăciune. Iar rugăciunea nu este nimic altceva decât să cerem să devenim noi înşine, să cerem să devenim desăvârşiţi, să ne împlinim; să cerem să vină acel “mai mult”, să cerem să devenim ceea ce trebuie să devenim, să cerem acel «esenţial» despre care Evtuşenko spunea că lipseşte; să cerem libertatea, să cerem mila, să cerem iubirea, viaţa ca iubire; să cerem să se convertească acţiunea noastră apăsătoare şi banală, în sensul de obişnuită (cunoscutele, obişnuitele lucruri banale). Şi tocmai în aceste lucruri banale trebuie să se ivească noul: în modul vostru de a studia, în modul vostru de a mătura podeaua sau de a sta de vorbă faţă în faţă cu prietena voastră, ca şi în riscul politic pe care trebuie să vi-l asumaţi dacă vreţi să fiţi oameni compleţi, şi la care vă va împinge, vrând nevrând, grija pentru ceilalţi.

De aceea, prima condiţie este rugăciunea, iar renunţarea la aceasta determină o sărăcire şi meschinărie şi oroare, sărăcirea şi pustiul vieţii voastre.

Şi în privinţa aceasta, aveţi o concepţie ciudată despre rugăciune: presupuneţi că rugăciunea se identifică cu un anume sentiment pe care îl aveţi. Când de fapt este o judecată şi un rit, şi atât. Cu cât eu mă simt mai arid, cu cât mă simt mai rece, cu cât mă simt mai departe, cu cât mă simt mai neputincios, cu cât simt că nu ştiu ce să zic, cu cât mă simt aproape lipsit de credinţă, cu atât strig. La limită, chiar şi când cineva a devenit în mod conştient ateu, chiar şi atunci trebuie să se roage: «Dumnezeule, dacă exişti, arată-te mie».

Omul începe să fie om când ajunge în acest punct. Mai prejos de acest punct este un nenorocit, un delincvent, şi produce răul în tot ceea ce face; face răul în orice face, este un pericol de moarte pentru cel ce se apropie de el, pentru cel ce trăieşte cu el.

Invers, orice defect, orice viciu, orice oboseală, orice lipsă şi fragilitate, orice obicei rău, cu acest stigăt continuu în viaţă, devine ceva bun: ca destinaţie, care-şi va avea scadenţele hotărâte de Dumnezeu, desigur, de aceea trebuie răbdare, dar în mod imediat ca şi capacitate de a-i înţelege pe ceilalţi, ca mod de a-l trata pe celălalt, mai ales ca mod de a-l judeca. Primul lucru care se schimbă în noi este judecata asupra celorlalţi. Primul lucru ce se petrece cu noi este un lucru ciudat, care este înţelegerea pentru ceilalţi: înţelegerea înseamnă în mod imediat, în mod fiziologic, că spiritul tău se dilată, ca să-l îmbrăţişeze pe celălalt, să-l înţeleagă pe celălalt, să înceapă să-l iubească pe celălalt. Este o afirmaţie de sine, începi să te realizezi pe tine însuţi, chiar dacă în mod mecanic toată lista de defecte se continuă. Este Cristos, cel care a intrat în lume, în istorie, ca o sămânţă; şi trebiue să-l fi trădat cu adevărat ca să zici că în două mii de ani nu a făcut nimic. Pentru că e suficient să-l urmezi un metru pentru ca să înţelegi că ceva se schimbă, deja se schimbă. Dacă tu nu experimentezi în tine ce schimbă Cristos, desigur că poţi zice că în două mii de ani nu a făcut nimic.

Este o sămânţă pe care a pus-o în istorie şi care este un ferment al istoriei potrivit scadenţelor şi planurilor lui Dumnezeu. Astfel acest strigăt care este pus în noi, acest gest, care se traduce în primul rând prin Sacrament, care se exprimă în ecoul rugăciunii, este o sămânţă care schimbă istoria vieţii voastre potrivit scadenţelor şi modalităţilor planului lui Dumnezeu. Eu stau liniştit în privinţa aceasta, pentru că nu pot pretinde să-i dictez lui Dumnezeu nerăbdarea mea, care ar fi deasemenea, în fond, un ultim mod de a mă afirma pe mine însumi şi de a mă salva de umilire.

Vă citesc, pentru a încheia, fragmentul obişnuit, întrucât voi nu-l citiţi niciodată.

«Odată, fiind Isus într-un loc şi rugându-se [imaginaţi-vă scena: el rugându-se acolo şi discipolii lui puţin deoparte privindu-l, pentru că era un spectacol. Este un spectacol omul conştient, se cunoaşte în mod fiziologic omul conştient. Momentul omului conştient, când acest moment devine obişnuinţă, când omul începe să devină în mod stabil om, începe să exercite o fascinaţie pe care nimeni dintre noi nu o cunoaşte, între semenii noştri, pentru că este atât de rar. Dar fascinaţia omului începe de aici. Atunci, cineva începe cu adevărat să înţeleagă dimensiunea spiritului ca preponderent şi capabil să investească materia, atunci se transformă cineva: aceleaşi date fizice, aceleaşi date biologice sunt atrase înnăuntrul forţei şi atracţiei acestui alt factor. Ce veţi oferi soţiei voastre, ce veţi oferi bărbatului vostru, ce veţi oferi fiilor voştri, dacă nu tindeţi, dacă nu cereţi această cale?] şi când a încetat, unul dintre ucenicii lui i-a spus: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui. Atunci Isus le-a grăit: Când vă rugaţi să ziceţi: Tatăl nostru care eşti în ceruri, sfinţească-se numele tău [ “nume”, în ebraică, înseamnă “putere”: fie ca puterea ta să lucreze în lume], vie împărăţia ta; facă-se voia ta, precum în cer aşa şi pe pământ; pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă în fiecare zi, şi ne iartă nouă păcatele noastre, precum şi noi iertăm oricui ne este dator, şi nu ne duce pe noi în ispită”. Apoi a adăugat: “Cine dintre voi, dacă va avea un prieten şi se va duce la el în miez de noapte şi-i va spune: Prietene, împrumută-mă cu trei pâini, că a venit din călătorie un prieten la mine şi n-am ce să-i pun înainte; iar dacă cel dinlăuntru îi răspunde: nu mă deranja, acum uşa e încuiată şi copiii sunt cu mine în pat [atunci exista un pat unic], nu pot să mă scol să-ţi dau. Zic vouă: chiar dacă nu s-ar scula să-i dea fiindcă îi este prieten, pentru cutezanţa lui se va scula şi-i va da cât are trebuinţă. De aceea grăiesc vouă: cereţi şi vi se va da vouă, căutaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide. Că oricine cere ia, şi celui care bate i se va deschide. Cine dintre voi, tată fiind, dacă îi va cere fiul pâine, oare îi va da piatră? Sau dacă va cere peşte îi va da şarpe? Sau dacă îi va cere un ou îi va da o scorpie? Deci, dacă voi, care sunteţi răi, ştiţi să daţi fiilor voştri lucruri bune, cu cât mai vârtos Tatăl vostru cel din ceruri da-va Duhul Sfânt acelor care cer!” (Lc 11,1-13).

Vă cer acum să petreceţi un sfert de oră în linişte, fără un cuvânt. În aceste minute priviţi în faţă lucrurile asupra cărora am insistat. V-aş invita mai ales să vă concentraţi atenţia asupra unei realităţi întru-totul legată de fapte, o realitate operativă, practică, în mod evident umană: nu există nimic uman dacă nu este străbătut de o întrebare, de o cerere de un “mai mult”, adică de conştiinţa a ceva ce nu avem încă în ceea ce facem, în ceea ce suntem. Concentraţi-vă atenţia asupra acestui lucru: la partea pe care trebuie s-o aibă rugăciunea în cadrul zilei voastre, sau şi mai bine, la partea pe care trebuie s-o aibă rugăciunea, adică cererea, în modul vostru obişnuit de a lucra; posibilitatea de a face să fie obişnuită această culme sublimă, singura în care se înfăptuieşte în toată statura ei umanitatea noastră (fără de aceasta, biata de ea, este asuprită, strivită de un masochism sau de un sadism ciudat: păcatul originar, zice Biserica). Trebuie ca această cerere să devină atât de obişnuită – cum sunt obişnuit să spun – încât să fie mereu prezentă: voi să faceţi tot ceea ce faceţi având în coada ochiului întotdeauna lumina, umbra sau silueta acestei cereri prezente. Dar mai ales trebuie ca cel puţin să puteţi hotărî să puneţi la o parte pe parcursul zilei voastre un moment în care să încercaţi să vă regăsiţi pe voi înşivă, în care să încercaţi să fiţi adevăraţi, în care să doriţi ca în cotidianul vostru atât de dispersat să fie cel puţin un moment de adevăr. Iar acest moment de adevăr nu este o vorbărie confuză adresată unui quid care se numeşte Dumnezeu, ci este o cerere de convertire: «Vie Împărăţia ta», chiar dacă nu ştiţi detalia acest eveniment potrivit factorilor care îl compun. O veţi învăţa.