Creştinismul (frumos şi fericit) al lui Ratzinger

 

de Julian Carron

Corriere della sera , 24 decembrie 2005

 

 

 

" Tot omul cată către-o ţintă-naltă,

  ca râvna lui să-şi afle-ntr-însa pace

  şi către ea nedesluşit se saltă"

 

Genialitatea lui Dante a ştiut să exprime mai bine decât nimeni altul aşteptarea care constituie inima fiecăruia dintre noi. Toţi aşteptăm  în taină, câteodată aproape fiindu-ne ruşine să recunoaştem faţă de noi înşine, acest bine în care inima noastră poate găsi liniştea. E ca şi cum ar trebui să aşteptăm pe furiş, ascunzându-ne de noi înşine şi de ceilalţi, pentru a ne apăra. E atât de  nepopular,  de “ greşit din punct de vedere politic”, să  recunoaştem faţă de noi înşine propria nevoie umana. De ce?

 

Pentru că “ totul din noi conspiră să tacă, puţin cum se tăgăduieşte/ o ruşine, sau poate, un pic cum se tăgăduieşte o speranţă/ inefabilă”( Rilke).  Încercarea fiecărei puteri este de a-l deposeda pe om de experienţa sa, de acea experienţă  care îi aparţine cel mai mult şi care coincide cu străfundurile noastre. Pretenţia sa e atât de puternică, încât nu se mulţumeşte cu mai puţin decât totul: ea vrea inima. Păcat că, de multe ori, găseşte în noi un aliat ascuns. De altfel e adevărat că uneori realitatea fiinţei noastre ni se pare şi nouă un vis. Pentru a ne confrunta direct cu propria inimă, e nevoie de un “eu” ca şi cel al poetului Antonio Machado:”Inima mea, doarme?/Nu. Inima  mea nu doarme./ E trează, trează./ Nu doarme nici nu visează, priveşte,/ ochii  clari  deschişi, /semne îndepărtate şi ascultă/ pe malul marii tăceri.”

 

Nicidecum vis! Inima  mea e trează, trează, dacă spun “eu” cu toată loialitatea de care sunt în stare, cu toată capacitatea mea de a fi sincer, cu acea tandreţe cu care eram îmbrăţişat de mama mea în copilărie. Doar această tandreţe faţă de noi înşine ne permite să îmbrăţişăm întreaga noastră umanitate. Şi atunci ne dăm seama că “inima nu doarme nici nu visează, priveşte,/ ochii clari deschişi, / semne îndepărtate şi ascultă/ pe malul marii tăceri.” Aceasta este culmea raţiunii: a ajunge la marea tăcere, adică la Mister. În faţa acestuia putem doar să privim cu ochii larg deschişi şi să aşteptăm un semn de pe celălalt mal.

 

Crăciunul este acel semn pe care toţi, mai mult sau mai puţin confuz, îl aşteptam de la marea tăcere a Misterului. Este împlinirea neaşteptată a cestei dorinţe. “Cuvântul s-a făcut trup”. Misterul a devenit unul dintre noi. A ajuns pe malul nostru. A fost şi este o surpriză. Aşa cum a fost pentru Maria, Iosif, pentru păstori şi Magi.

 

Cu Crăciunul a intrat pentru totdeauna în istorie o Prezenţă purtătoare a unei noutăţi pe care nici o putere nu o poate elimina. “Cineva ni s-a întâmplat”, spunea Mounier. E o prezenţă atât de corespunzătoare aşteptării inimii, încât nu va putea fi învinsă niciodată. Fascinaţia ei este atât de  captivantă, încât numai cei care se încăpăţânează să nu o recunoască rămân neatinşi de atracţia ei.

 

În faţa acestui fapt, devin patetice toate încercările de  a plasa  Crăciunul printre fenomenele misterioase sau virtuale ale imaginaţiei religioase a omului, care nu au nici o legătură cu viaţa de zi cu zi. E încercarea de a asocia Crăciunul cu lumea viselor.

 

De ce nu e vorba de un vis, aşa cum nu a fost nici în urmă cu două mii de ani? Pentru că Prezenţa lui lucrează în mijlocul nostru. “Credinţa creştină este modalitatea subversivă de a trăi lucrurile obişnuite”, spunea Don Giussani. Noi verificăm faptul că Cristos este real, prezent, pentru că schimbă chiar lucrurile cele mai rezistente în faţa oricărei schimbări: lucrurile obişnuite. E intensitatea trăirii, este vibraţia inefabilă şi totală în faţa lucrurilor şi în faţa personelor, intensitatea clipei în vremuri în care totul este plat, care ne convinge că Péguy are dreptate scriind următoarele: “ El e aici./ El e aici ca şi în prima zi./ El este aici în mijlocul nostru ca şi în ziua morţii sale/ În fiecare zi pentru eternitate./ E aici printre noi pentru toate zilele eternităţii sale.”

 

Creştinismul este uşor, la îndemâna oricui. E nevoie doar să cedezi în faţa atracţiei sale victorioase. Ca şi păstorii care vor rămâne pentru totdeauna în istorie ca semn că creştinismul este uşor. Ajunge simplitatea de a-l recunoaşte.

 

 

El este aici. O dovedeşte în mod solar Papa Benedict al XVI-lea, care continuă să-i provoace pe toţi, mărturisind frumuseţea de a fi creştini şi bucuria de a trăi acest lucru, mărturisind că nu este nevoie de rău pentru a fi fericiţi, că plictiseala se învinge numai lăsându-L pe El să intre în viaţa noastră. Ce responsabilitate avem, noi creştinii, să susţinem provocarea lui mărturisind în viaţă adevărul cuvintelor sale!

 

Mulţumesc.